viata in natura

Am plecat la 19 ani dintr-un oras mic de provincie si am ales Bucurestiul pentru toate oportunitatile pe care ti le ofera un oras mare, pentru toate perspectivele pe care le ai pentru viitor. Acolo am urmat Academia de Studii Economice, am obtinut primul job, mi-am intalnit jumatatea si mi-am intemeiat familia. Multa vreme am simtit ca acolo e locul potrivit, acolo te dezvolti profesional, iti atingi targetul daca te zbati suficient si ai toate posibilitatile de a trai intens o data cu varsta. Si asa a fost.

Uneori vrei mai mult, vrei mai bine, vrei altceva

Insa, vine o vreme cand, desi privesti tot inainte, vezi cu alti ochi viitorul, ce ti-ai dorit candva nu iti mai doresti acum, simti si stii ca vrei mai mult, vrei mai bine, iar binele acesta e in alta parte acum.

Astfel, dupa alti 19 ani, am parasit Bucurestiul si am ales Cristianul/ Brasov si am facut-o atat de dornici, de hotarati, de asumati. Nu mai eram eu pe cont propriu acum, imi aveam familia alaturi si pentru ei eram cu atat mai hotarata sa fac acest pas. Ne-am apropiat de munte, de natura si nu puteam face o alegere mai buna de atat. Copiii se adapteaza mai usor la schimbare decat noi, adultii. Mai ales cand este atat de benefica pentru ei, cand pleci de la bloc si ajungi la casa, la curtea cu iarba si flori, la pisica, iepurasii si catelul pe care nu i-ai fi putut avea altfel.

Cand nu mai esti inconjurat de pereti si betoane, te simti un om mai liber

Viata isi schimba directia si alegi sa pleci la drum avand muntele in fata si in spate, ai verde cat vezi cu ochii si plamanii iti respira cu putere un aer mai curat. Iti vezi copiii liberi alergand pe deal, pe munte, pe iarba, pe camp. Ii vezi cum pasesc curajosi, temerari prin padure, invata sa recunoasca trasee si sar in apa rece de munte, o iau pe cascada in sus, iti culeg flori si e musai sa ai grija de ele pana acasa. Pentru toate acestea si nu numai, a meritat schimbarea aceasta.

Viata in natura e o binecuvantare, o bucurie deplina. Dupa mult timp te simti un om mai liber si nu mai esti inconjurat doar de pereti si betoane.

Eu ador privelistea si locurile noi, copiii adora natura cu totul. Natura e a doua lor casa si aici simt ca sunt acasa.

Prima intalnire cu muntele, la Pietrele lui Solomon

Pe perioada gradinitei, aveau doua iesiri pe saptamana la padure, la Pietrele lui Solomon. Acolo au deprins bucuria de a face expeditii, de a respecta si a urma regulile grupului, de a fi toti pentru unu si unu pentru toti. Pe zapada, ploaie sau vant erau acolo, se imbracau corespunzator pentru vremea de afara si se adaptau oricarei situatii. Vremea nu era niciodata un impediment, dimpotriva, profitau de zapada sa se tavaleasca in ea, profitau de ploaie luand-o prin balti si murdarindu-se de noroi, profitau de primavara si vara pentru tot ce le oferea fiecare anotimp in parte. Natura le era cel mai bun prieten, scoarta, frunzele si ghindele le erau unelte pentru diverse activitati. Din manutele lor ieseau adevarate minuni, multe globuri au prins viata din conuri de brad, cate personaje nu ne bucurau diminetile sau serile din bucati mici de scoarta sau crengi de copac.

Izolati acasa, redescopeream libertatea

Nevoiti sa ramana acasa la inceput de martie, totul s-a schimbat brusc, si era greu de inteles si de acceptat pentru copii, chiar si pentru noi adultii, insa faptul ca locuim la curte, aproape de camp, i-a ajutat enorm sa nu se simta privati de libertate, de natura si de joaca in aer liber.

Asa au inceput peripetiile noastre pe camp, la cules de iarba si flori. Apoi treptat ne-am dus mai departe. Am descoperit cat de norocosi suntem sa avem atatea posibilitati de a merge pe munte, de a merge la padure, de a petrece timpul in natura. Cel mai spontan si mai frumos picnic s-a intamplat sa fie tot sus pe munte, pe Holbav, la 10 minute distanta de noi. Eram in plina pandemie, se ridicase starea de urgenta si pentru prima data copiii vedeau si apreciau diferit natura. Priveau din masina pe geam, copacii si pasarile si iarba si verdele tot si intelegeam cat de mult le-a lipsit sa se simta liberi, mai liberi decat erau, sa poata pleca de langa casa si sa se intoarca la ce le era cel mai dor. Vedeam prin ochii lor de copii bucuria de a se juca in natura, fara constrangeri, fara limitari. Pamantul renascuse in lipsa noastra, doar noi oamenii luasem o pauza si il vedeam mai fumos ca oricand acum.

“Muntii sunt o lume deasupra lumii” Gaston Rebuffat

Sunt zone pe care le descoperi si te incarci cu frumusetea lor, drumul spre Plaiul Foii, Poiana Marului sau Rezervatia Piatra Craiului iti taie respiratia de-a dreptul. Simti ca ai Elvetia si Austria la picioare si iti pare rau ca ai pierdut atata timp departe de toate aceste minuni ale naturii sau te-ai multumit cu cateva weekenduri pe an, petrecand mai mult timp in coloana de masini pe drumul de dus si de intors.

Cetatea Prejmer, Cascada Urlatoare din Vama Buzaului, Rezervatia de Zimbri si Manastirea rupestra Sinca Veche/ Templul Ursitelor ( templu unic in lume ) sunt locuri unde te intorci in timp, unde apa rece de munte iti curata mintea si corpul, locuri unde realizezi ca viata are alta insemnatate, alta dimensiune, alt curs, alt timp.

Reflectii…

Si in tot acest nou parcurs al vietii, sunt constienta ca suntem de abia la inceput, ca avem atat de multe de vazut, de stiut, de cunoscut si de inteles.

Intotdeauna am crezut ca oricat de frumoasa si de mult asteptata e destinatia unde iti propui sa ajungi, cu atat mai mult e calatoria in sine, drumul pana acolo, emotia, nerabdarea.  

Visez la ziua in care cei mici vor fi suficient de autonomi si siguri pe ei sa putem strabate toate traseele montane impreuna, pe biciclete si la pas. Visez la drumetii in care muntele iti descopera toate tainele lui si in care fiecare zi e o lectie invatata.

Intr-o zi, ei, copiii ne vor fi ghizi prin viata, iar noi vom urma pasii lor…

Pana atunci ma bucur sa ii vad cum le alearga pamantul sub talpi, cum o iau cu bicicletele la vale, cum se imprietenesc cu caii si vacile de pe munte, cum mananca din tufe si se mozolesc pe maini, pe gura si pe coate, cum aluneca si cad, dar se ridica curajosi si merg mai departe, cum se intrec sa ne arate noua cat de inceti suntem, cum o tin pe Buni de mana si ii dau curaj sa nu renunte.

Cum ai putea sa nu le oferi mai mult?!…cand ei au deja totul, copilaria, energia, curiozitatea si aripi sa fie la inaltime mereu. Noi, doar i-am adus mai aproape de natura, ei o vor descoperi in timp.

Astazi ei, copiii invata cu noi si de la noi, dar va veni o vreme cand ei ne vor fi ghizi prin viata, cand noi adultii ne vom lasa in mainile lor, vom asculta povestile lor si mainile lor ne vor fi noua sprijin pentru un pas in fata.

Photo credit by TUKA Photography