Kadhim – Efrem

Tarziu in noapte cu testul in mana, tremuram si simteam ca vad dublu. Erau doua liniute, chiar erau. N. era plecat din tara si nu stiam daca sa il anunt atunci pe loc, sa astept pana dimineata, sau sa ii dau vestea cand ajunge acasa.

Trebuia sa spun cuiva, mi-am anuntat mama si fratele si nu mai aveam stare. Zambeam, radeam si ma minunam ca traiesc momentul asta.

Esti pregatit sa devii tata, iar? Acum, avem un bebe in burtica.

Ma uitam la micul nostru apartament care prindea viata, cu zambete si chiraieli de copii, si cu mana pe burtica, traiam inca un miracol. Dincolo de bucurii si emotii, ma copleseau si ganduri, temeri, frici, sa nu trec iar printr-o experienta negativa, pierzand si sarcina aceasta.

Cumva, simteam ca va fi diferit acum, si sarcina pe care am asteptat-o si am dorit-o atatia ani, avea sa vina acum. Aceasta bobita care a prins viata in burtica mea, s-a lasat atat de mult asteptat, pentru ca avea nevoie de fratiorii lui mai mari, Cosmin il chema seara in rugaciunile lui, si el a venit.

Esti pregatit sa devii tata, iar?

In cateva zile N. a ajuns acasa, l-am lasat entuziasmat sa povesteasca despre calatoria lui si despre cum a decurs totul acolo, si nu stiam cand sa intervin, si cum sa ii dau o astfel de veste, in cel mai frumos mod cu putinta?

L-am intrebat daca a terminat de povestit, pentru ca, am si eu vesti noi. A facut ochii mari, a tras aer in piept si m-a fixat cu privirea…“Esti pregatit sa devii tata iar? Acum, avem un bebe in burtica.” 

Si-a pus mana la inima, a facut ochii si mai mari si respiratia era sacadata. “Esti sigura? N-are cum…” Cu asa istoric in spate, cu rezultatele ultimelor investigatii si a laparoscopiei, nu avea cum, dar atatea minuni exista in lumea asta,  iar noi mai traiam inca una. 

O inima atat de mica, bate cu putere la usa vietii, si lupta, lupta sa isi faca loc…

Nu mai aveam rabdare pana la prima vizita la medic, voiam o confirmare oficiala, voiam sa stim ca e bine si voiam sa ii ascult inima batand. Ce emotii te incearca, o inima atat de mica, bate cu atata putere la usa vietii si lupta, lupta sa isi faca loc. 

Am ales medicul care imi va urmari sarcina in functie si de spitalul la care voi naste. Ironic, am ajuns tot la domnul Dr. Herghelegiu, de data aceasta la spitalul Sanador, unde se nascusera si nepoteii nostri. Il iertasem pentru verdictul crud, pe care ni-l oferise in urma cu multi ani. In sala de asteptare, vedeam burtici mari si mici, ma vedeam in toate, dar cel mai mult imi doream sa imi port si eu cu mandrie burtica, cum mi-o imaginasem de atatea ori, si acum visul meu se implinea pe deplin.

Eram pregatita sa-i ascult inimioara batand, intr-un vartej de emotii…

Am intrat in cabinet pentru consult si ecograf, am tras aer in piept si eram pregatita sa ii ascult inimioara batand intr-un vartej de emotii. Ma lasam purtata de sunetul vietii intrauterine si simteam ca inimile noastre se iau de mana si bat impreuna. Totul era in grafic, in parametrii normali. 

Domnul Doctor, ne-a asigurat legat de temerile noastre de a nu pierde sarcina, ca niciun medicament nu va tine bebelusul in viata, si nu va fi nevoie de un tratament anume acum, intr-un stadiu incipent. Daca sarcina este prinsa si decurge normal, nu trebuie sa intervenim cu nimic. Asadar, ne vom revedea la urmatoarea ecografie. Era un medic exceptional de bun in domeniul sau, dar la capitolul emotii, empatie si blandete, nu se incadra deloc, nu pentru mine si trecutul meu. 

“Voi avea un fratior”,  imi spunea candva Cosmin, iar domnul doctor ne confirma.

Reveneam acasa la prichindeii nostri si ne continuam viata de familie cu rutina si provocarile ei zilnice. Asteptam cu nerabdare urmatoarele vizite la medic, in care ni se confirma de fiecare data, ca totul este in regula, sarcina decurge normal.

Nu voiam sa stim sexul bebelusului, pana la momentul nasterii. Insa, Cosmin, ne anuntase din timp ca va avea un fratior si astfel la inceputul trimestrului doi de sarcina Domnul Doctor, uita de acest aspect si ne anunta nonsalant ca  si “cocoselul” e pozitionat corect… dar deja radeam cu totii acum, iar Domnul Doctor si-a dat seama ca ne-a stricat surpriza. Simteam si de data aceasta, ca este baietel, desi o data de mult, ne doream fetita. 

Burtica incepea sa creasca si eu simteam primele miscari, initial credeam ca mi se pare, dar cu timpul stiam ca bebele meu misca si ma bucuram pe deplin de aceste senzatii pe care le traiam pentru prima data, dar pentru care visasem ani la rand. Nu a fost nevoie de un tratament anume, ci doar de vitamine prenatale.

Mandra de burtica mea, ma simteam mai frumoasa si mai femeie ca oricand…

Micul nostru apartament devenea neincapator, pentru cat de repede se marea familia noastra. De asemenea, mi-am dat seama ca voi avea nevoie de ajutor permanent si am contactat o agentie de babysitting, pentru a gasi bona potrivita copiilor nostri. Astfel, stiam ca vom alege o persoana cu experienta, cu analize, testare psihologica si recomandari. De la primul interviu am gasit persoana potrivita, care in timp, avea sa devina parte din familia noastra, pe care o iubeam enorm si care ne iubea nespus. I-a indragit imediat pe copii, iar copiii o asteptau in fiecare zi cu nerbadare.

Cand implinisem 6 luni de sarcina, ne-am mutat intr-un apartament mai mare, departe de zgomot si trafic, pe o straduta infundata, cu case, pomi si ciripit de randunici.

Eram atat de mandra de burtica mea, ma simteam mai frumoasa si mai femeie ca oricand. Antoniei ii placea tare mult sa adoarma la mine in brate, pe burtica, iar eu ma miscam si eram la fel de activa ca intodeauna. 

Seara la orele 22:00, bebele meu imi cerea mere verzi, iar eu ma bucuram ca nu are alte pofte mai dulci. Singurul lucru pe care mi l-as reprosa acum, ar fi, ca, uneori eram nervoasa din motive banale sau carora le dam eu prea multa importanta la momentul acela. Intelepciunea nu o capatasem inca, o data cu sarcina.

Ingerasul din burtica, trimite cadouri celor doi fratiori mai mari

In fiecare luna, faceam poza burticii, probam hainute si ma minunam de mine si de minunea ce o port. Timpul trecea si incercam sa ii pregatesc pe fratiorii cei mari, Cosmin si Antonia de venirea noului membru al familiei. Le faceam mici cadouri, spunandu-le, ca fratiorul din burtica le trimite prin ingerasi, atunci cand ei dorm, diverse jucarii sau plusuri, si ca de abia asteapta sa ii cunoasca. Pentru prima data aveam 9 luni de acomodare la dispozitie, iar ei erau de-a dreptul incantati de jucarii, chiar daca Antonia era micuta.

In asteptarea nasterii…

Data estimativa a nasterii era 2-10 Iunie, iar prietenii pariau pe data castigatoare. Cosmin intra in joc si el, mergand la sigur. Trecuse 40 de saptamani si 3 zile, iar seara tarziu, apar primele contractii. Nu erau regulate, dar erau ingrozitor de dureroase. Timpul trecea greu si contractiile apareau si dispareau.

In jurul orei 7 dimineata, l-am sunat pe Domnul Doctor si am plecat spre spital. Nu se rupsese apa, dar contractiile anuntau nasterea. Mi-am dorit de la inceput sa nasc natural si sa traiesc maternitatea in toate etapele ei.

Miracolul s-a produs, am nascut!

Am urcat in rezerva mea si eram pregatita de catre asistente pentru momentul nasterii. Contractiile erau din ce in ce mai regulate si mai dureroase. Aveam dilatatie, si in foarte scurt timp mi s-a facut anestezia epidurala, intr-o doza foarte mica insa, pentru a-mi simti corpul si pentru a putea sa imping. Am fost dusa in sala de nasteri. N. ma insotea permanent iar asta conta enorm pentru moralul meu si pentru ce urma sa vina. Domnul Doctor mi-a taiat membranele si a spus ca suntem pregatiti de nastere. 

In jurul orei 12:34, aparea pe lume Kadhim – Efrem, intr-o avalansa de emotii si bucurii, pana la lacrimi. Puiul nostru era mic, negru si paros si ma intrebam daca asa e normal sa arate. Cantarea 3,1 kg si semana leit cu o maimutica. Am primit amandoi nota 10. Eram doi invingatori, reusisem imposibilul. Mi l-au pus la piept si nu imi venea sa cred ca noi oamenii suntem capabili sa oferim cel mai frumos cadou vietii, daruindu-i o noua viata. 

In momentele acelea uitasem toate chinurile prin care trecusem ani la rand, simteam ca am luptat pana la capat si a meritat pe deplin.

Imi priveam puiul mic cum e parte din noi, cum respira si plange si ma cauta. L-as fi pastrat numai langa mine. N, ma tinuse de mana in tot acest timp si era mai emotionat ca mine. Parca timpul se oprise in loc. 

Familia ne astepta nerabdatoare, afara, pe sala. Daca ar fi masurat cineva toate acele emotii si energii pozitive, ar fi stiut ca exista un loc unde se intampla minuni, acolo in sala de nasteri, un copil se naste iar mie imi era dat sa traiesc acest miracol.