Despre NOI, in prezent

Anii au trecut, prichindeii au crescut, noi, am mai obosit putin, dar le suntem in continuare parinti – prieteni, mentori, sprijin si parteneri de joaca. Insa cele mai bune lectii de viata, tot noi, adultii, le primim de la ei. 

Mami, mai lasa-i sa-i mai creasca si Dumnezeu.

Cosmin

Primii trei ani impreuna, i-am dedicat in totalitate copiilor. Mi-am dorit sa aiba un start bun, sa creasca si sa se dezvolte sanatos si armonios. 

Le faceam investigatiile la timp, vindecam si tratam ce era nevoie. Incercam sa ma impart si sa nu neglijez in mod voit pe niciunul dintre copii. Evident, nu reuseam. Vizibil mahnit, Cosmin imi spune intr-o seara ”Mami, mai lasa-i sa-i mai creasca si Dumnezeu”. Avea si el dreptate sa isi ceara drepturile si atentia, de care era lipsit in ultima vreme si nu de putine ori, din cauza oboselii, imi descarcam furia asupra lui, total nemeritat. Mai tarziu, am inteles cat de mult greseam si imi ceream iertare, el, in bunatatea si inocenta lui ma iertase de mult, zambind. Maria, bona copiilor imi era un ajutor de nadejde, pe care ma bazam mereu.

Primele cuvinte, primii pasi, primele zile de gradinita cu ghiozdanelul in spate, primul 8 Martie, raman amintiri nostalgice, pe care le port in gand si in suflet mereu, si nu vreau sa le pierd nicicand.

Aripi si increderea ca pot mai mult

Dupa un timp insa, am simtit nevoia sa ma desprind usor din cuibul nostru, sa le dau aripi sa se desprinda si ei de sub aripa mea, iar eu sa prind incredere ca pot sa fac mai mult de atat. Simteam nevoia sa ma implinesc si profesional. Trecusera aproximativ 8-9 ani de pauza si mai mult de trei ani de cand eram in formula de 5. 

Consideram ca le-am oferit un atasament securizant. Era asa insa, doar pentru Cosmin si Kadhim. Pentru Antonia a fost mai greu, orice plecare de-a mea o considera un abandon, ma simteam deseori vinovata, dar trebuia sa continui. Si ea trebuia sa inteleaga ca mami, precum alte mamici, pleaca dimineata si se intoarce seara de la serviciu. Cu timpul a inteles, dar, uneori, inca mai lucram impreuna la acest capitol.

1 an si 7 luni am muncit intr-o corporatie, in domeniul auto, in care luasem totul de la 0. Am invatat, am aplicat, m-am dedicat si am incheiat frumos, intorcandu-ma la copii. Ei ramaneau prioritatea mea si ma intorceam la ei, la noi, dar nu oricum, ci schimband totul, job, apartament, cartier, oras. 

Plecarea din Bucuresti

Plecam pentru ei, pentru un mediu mai bun, pentru oameni mai buni si pentru un stil de viata mai sanatos. Plecam spre munte. Lasam in spate 19 ani de Bucuresti, orasul in care am studiat la facultate, in care imi cunoscusem sotul, unde am avut primul loc de munca, orasul care ma formase ca adult si unde imi intemeiasem familia.

Pe cat de multa bucurie imi ofereau plimbarile cu caruciorul cu cei mici, pe atat de multa frustrare imi provoca cartierul, intersectia, locul unde ii plimbam pe copii, un loc aglomerat, plin de poluare si noxe si de oameni de slaba calitate.

Un nou inceput in Brasov

Dupa doi ani de vacante consecutive, petrecute la munte, in care copiii cresteau, se jucau si se dezvoltau frumos, am ales Cristianul/ Brasov pentru un nou inceput, pentru o noua viata.

Visam la o casa a noastra, in care copiii zburda in talpile goale pe iarba, o curte in care se tavalesc, alergand un catel, mangaind o pisicuta si jucandu-se cu iepurasi.

Stiu, visez mult cu ochii deschisi, visez departe, dar, doar asa stiu pana unde vreau sa ajung. 

Aici e “ACASA”

Astazi, traiesc inca un vis implinit. Astazi, scriu aceste randuri de pe terasa casei noastre, avand tot ce am visat mai sus, si chiar mai mult. Mai putin catelul, dar e doar o chestiune de timp. Uneori curtea se umple cu copiii din cartier, la trambulina, la locul de joaca “Tinutul Copiilor”, la piscina sau la fotbal. Ii privesc cu bucurie si simt ca am ajuns unde trebuie. Aici e “ACASA”.

Desi e greu sa tii pasul si sa te concentrezi uneori cand baietii dau ture casei pe bicicleta, joaca fotbal si mai cade cate o floare, Antonia se umple toata de noroi incercand sa ne pregateasca masa la bucataria ei de vara, as vrea sa nu uit nicicand sa multumesc pentru visele mele implinite.

Uneori ii mai duc, sus, pe munte… Eu ma minunez de priveliste, ei alearga liberi, imbratisand natura, culeg flori pentru mine si se intristeaza la plecare. E un aer, o bucurie, o liniste si o libertate pe care nu le-am fi avut in Bucuresti. 

Si, DA, nu e mereu usor, nu e totul la indemana, depunem in continuare eforturi si intampinam greutati, mai avem de luptat cu prejudecatile, cu propriile frici, dar invatam din mers alaturi de copii, ca problemele au solutii, ca bunatatea e cea mai buna arma, ca vorba buna si respectul iti deschid multe usi, ca meriti sa lupti pentru ce iti doresti si ca, inainte de toate, trebuie sa crezi in TINE!

Iar tot parcursul anevoios pe care l-am avut, simt ca a meritat. Astazi, am trei fanstastici, de 5, 6 si 13 ani pentru care visez in continuare, ca intr-o zi lumea va fi mai buna si datorita lor. 

Si povestea continua…