Cosmin

Asteptam cu nerabdare concediul mult dorit, planuisem sa mergem la mare si apoi un tur prin tara. Dar cum planurile noastre nu coincid intotdeauna cu realitatea, am plecat spre baietelul care ne zambea dintr-o fotografie, senin si inocent. Am plecat la Bistrita, cu ceva jucarii si un ursulet de plus (Andreiut, pe care il avem si astazi ).

Prima Intalnire

Ce emotii ne incercau… In cele 9 ore de drum, facusem atatea scenarii despre cum sa ne purtam si sa vorbim, si sa nu gresim cu nimic. Am ajuns si incercam sa nu parem asa emotionati si stangaci. EL, era la fel de senin si inocent ca in poza din dosar si chiar ceva mai zambaret.

O cafea cu lapte, micut, vesel si energic. Crescut la marginea unui sat, intr-o familie de asistenti maternali care incercau sa ofere unor copii un trai decent si o educatie frumoasa, intr-un spirit crestin ortodox. 

Era primitor si vesel si bucuros, parca ne invata el pe noi cum sa ne purtam intr-o astfel de situatie. Si chiar reusise, incet, incet, uitasem toate scenariile, eram mai degajati si ne bucuram de bucuria lui. Rezolvase un puzzle destul de repede si eram cumva mandri. 

Am vorbit, am mancat impreuna, gazdele, asistentii maternali erau oameni buni, blanzi, calzi, muncitori.

Dupa un timp, am facut cativa pasi cu Cosmin in zona, pentru a fi doar noi cu el, ne-a dus in apropiere de gradinita lui, de care povestea cu drag.

Era slabut si imbracat modest, cu haine largi de culoare inchisa care ii închideau si mai mult tenul, si cu toate astea, era o lumina de copil. Zambea cu ochii si cu gura la urechi. Familia de Asistenti Maternali mai avea o fetita mai mare in plasament si inca 4 nepotei zburdalnici in casa. Cosmin crescuse alaturi de ei la curte, stia sa ajute, sa imparta si sa gradinareasca.  

Decizia…

Am plecat de acolo cu tot zambetul si bucuria lui in gand, insa si cu rezerve. Asistentul de caz ne-a impus, sa dam un raspuns afirmativ sau negativ cat mai repede, daca dorim sa continuam procedura de potrivire, deoarece implinea 6 ani si nu se mai încadra in grila noastra de adoptie. 

Am plecat spre mare. Zilele si noptile ce au urmat erau inundate de ganduri, de temeri, frici, curiozitati, emotii. 

Intre timp ne anuntasem familia si aveam suportul si sustinerea lor doar pe jumatate.

E important ca in astfel de momente sa simti ca nu esti singur, ca cineva te intelege, te sustine, te incurajeaza sa mergi mai departe. Iar acel cineva, e chiar familia ta, baza de unde ai plecat, care te-a format ca om. 

Iar cand o parte din aceasta familie nu te sprijina in acest demers, ci dimpotriva iti inspira ca gresesti luand un copil strain, cu atat mai mult de alta etnie, ca sigur iti va face probleme mai tarziu si viata ti se va complica, atunci e cu atat mai greu sa iei o astfel de decizie rationala, echilibrata. 

Gandurile si deciziile noastre erau ca vantul, ca valurile din mare… nestatornice, spre mal si in larg.

Si am ales…

Ne-am luat soarta in maini si am decis pentru noi, sa continuam perioada de potrivire. Eram constienti ca era primul pas, prima caramida pusa la temelia noastra de viitori parinti. Stiam ca nu voi da inapoi, desi procedura de adoptie iti permite ca dupa perioada de potrivire sa te poti razgandi si sa renunti, daca nu se creeaza o legatura si o chimie intre familia adoptiva si copil. 

Astfel, au urmat scurte vizite la Cosmin, l-am luat cu noi in parc, am mers la pizza.

Peste un timp, am avut dreptul de a-l lua cu noi la hotel, sa petrecem cateva zile si nopti impreuna. 

Aici au inceput provocarile, simtea ca totul e diferit, strain, nou. In prima noapte s-a trezit plangand si nu stia incotro sa o ia, camera unde el dormea nu mai era asa cum o stia el. 

Era fascinat sa vada cum functioneaza un wc, se uita cu atata uimire ca la o jucarie magica.

Cursul de parinti adoptivi ne ajutase sa intelegem anumite comportamente, dar nu suficient cat sa fii pregătit pentru toate provocarile procesului de adoptie. 

Stiam ca e nevoie de multa rabdare, de intelegere, empatie si cat mai multa iubire. 

Am plecat spre casa cu promisiunea ca ne vom vedea curand. Si atunci va veni el la noi acasa, in Bucuresti. Deja ne gandeam la scoala, la tot ce e nevoie pentru noua noastra viata de familie, in trei de data aceasta. 

Viata In Trei

A trecut o perioada si intr-o seara de toamna tarzie, intram pe usa casei in trei. Eram obositi dar emotionati. Dupa primele minute in care a inspectat apartamentul nostru de doua camere, Cosmin incepe sa planga haotic ca s-a plictisit. Noi nu luasem in calcul sa luam cat mai multe jucarii pentru a-i face tranzitia mai usoara. Mintea noastra era focusata pe relatia cu el si uitasem complet de jucarii. L-am linistit si am reusit sa petrecem prima noapte impreuna fara incidente. 

Zilele urmatoare, i-am prezentat restul familiei, era incantat ca are un verisor cu foarte multe jucarii si isi petreceau majoritatea zilelor jucandu-se si mergand in parc. Eram retinuti, usor stangaci, dar incercam sa nu aratam si sa nu ii transmitem asta.  La plecare ne-a rugat sa ii promitem ca se va intoarce curand. Si s-a intors, pentru totdeauna!

Intre timp, el era pregatit de catre Asistentii de Caz din orasul natal, ca urmeaza sa fie adoptat, ca va avea familia lui. Evident ca era imposibil de inteles la 6 ani de ce ai nevoie de o alta familie cand ai deja pe “mami si tati”. Pentru el era a doua familie de Asistenti Maternali la care statea, crescand initial la o alta familie “mami si tati” pana la varsta de trei ani. 

Cum am Devenit Oficial Parinti

La sfarsit de Iunie 2013, il vedeam prima data pe Cosmin iar pe 23 Ianuarie 2014, eram la tribunal, la pronuntarea sentintei judecatoresti. Eram oficial parinti. Ne-am sunat mamele cu lacrimi in ochi si vocea tremuranda sa le spunem ca au devenit bunice, bunicele lui Cosmin. 

In scurt timp am schimbat certificatul de nastere, Cosmin prelua numele nostru de familie, iar la parinti era trecut numele nostru. Am sarbatorit impreuna. 

Pentru a-i face tranzitia mai usoara si pentru a intelege tot acest parcurs al copilariei lui, total diferit de altfel, am inceput terapia de familie cu un om exceptional de pregatit si devotat meseriei, cu doamna Psiholog Elena Vladislav, sefa Catedrei de Psihologie din Bucuresti. Un OM mai bun pentru noi, nu am fi putut găsi.

Cosmin a facut terapie prin joaca, prin desen, am facut sedinte impreuna si apoi doar noi parintii, sau chiar si noi separat. Ne-a ajutat enorm în dezvoltarea noastra ca parinti si in integrarea si evolutia lui Cosmin. 

Nu a fost totul roz de la inceput, dimpotriva, erau accese de furie, frici, traume, anxietati, usoare probleme de sanatate, dar care au putut fi rezolvate, si totusi cel mai greu hop de trecut a fost legat de prejudecatile oamenilor, copiilor. 

In urmatoarele luni au urmat cateva vizite postadoptie, pentru a vedea relatia si evolutia lui Cosmin in familia noastra. Cosmin se integrase si crestea frumos.

Ne intreba deseori ce inseamna “Te iubesc”? Ce e iubirea?… treptat, a inteles.

Visul se implinise, poate doar pe jumatate, dar cu fiecare zi mai mult. Nu era fetita, nu crescuse in burtica mea si nu era un bebelus dar se nastea cu fiecare zi mai mult in inima noastra. Ne intreba deseori ce inseamna “Te iubesc”? Ce e iubirea?… treptat, a inteles.

In toata bunatatea si inocenta lui de copil, seara la culcare, dupa ce spunea rugaciunea “Ingerasul”, il ruga pe Doamne – Doamne ”sa aiba si mami un bebe in burtica cum au alte mamici”. Ma uimea si ma emotiona, si prin el simteam ca devin un om mai bun.  

Intr-o seara, stand pe covor, ne intreaba daca noi stim numele lui complet? Cosmin, era singurul nume de care am fost informati si figura in toate actele.

Zambind, ne spune ca pe el il cheama “Cosmin Stelian Mihai” si s-a oprit. Atat a avut de transmis. Stelian – Mihai era numele primit la botez.

Eu zambesc in gand ” Stelian”… deci rugaciunile mele au fost ascultate. In vremea in care mergeam la diferite biserici sau mananstiri sa ma rog pentru indeplinirea dorintei noastre de a avea un copil, auzisem de biserica Sf. Stelian Lucaci, biserica ce adaposteste Moastele Sf. Stelian, ocrotitorul copiilor. Am mers acolo o perioada, saptamanal, prinsesem drag de locul acela si simteam cumva ca ma va ajuta dar nu stiam cum si cat trebuie sa astept. Acum aflasem…

Am adormit multumind…

N. mergea la serviciu dar incerca sa ajunga mai devreme acasa, iar eu ma dedicam in totalitate cresterii lui Cosmin. Visasem atat de mult acest moment, ca incercam sa il fac ca la carte. Formasem o rutina, un ritual pe care ma straduiam sa il respect mereu. Dimineata, pregatirea de scoala, ciorbita si somn la pranz, teme impreuna, timp de joaca si mers in parc sau afara in aer liber. Ii scriam fara sa stie povesti teraputice si le citeam seara la culcare pentru a intelege si a depasi fiecare trauma sau teama avuta. 

Timpul se scurgea firesc, dar in mine exista in continuare dorinta de a avea o fetita, de a avea burtica si a simti maternitatea in toata frumusetea ei. 

Si pentru ca atunci cand nu renunti, dorintele prind viata, telefonul a mai sunat o data…