Antonia – Annour

In orasul natal, in urma cu ceva timp, depusesem o cerere insotita de actele necesare pentru plasament familial in eventualitatea in care un bebe mic, are nevoie de o familie substitutiva, cu posibilitatea adoptiei pe parcurs.

Telefonul suna si un numar necunoscut ma anunta ca s-a nascut o fetita care este inca in spital, fusese abandonata la nastere si are nevoie de plasament familial. Suntem chemati la DGASPC pentru completarea actelor necesare. Trecuse 6 luni de la pronuntarea sentintei adoptiei lui Cosmin si un an de cand ne stiam in formula de trei.

Ma gandeam la degetelele acelea mici care iti cuprind degetul strans cat sa stie ca nu ii mai dai drumul, ma gandeam la mirosul de piele fina mirosind a lapte, mi-o imaginam in toate felurile posibile dar nicicum defecta

Sfatul doamnei psiholog era sa ii acordam lui Cosmin, inca sase luni de integrare si acomodare si apoi sa luam in calcul varianta adoptiei unui alt copil, sau in cazul de fata, plasament familial.

Dar cine mai asculta de ratiune, cand eram atat de aproape sa imi mai implinesc inca un vis? De data asta eram total nepregatiti, aveam experienta nepoteilor nostri, pe care ii botezasem si langa care petreceam destul de mult timp, dar parca se intampla totul prea repede acum. 

Trebuia sa dam de asemenea un raspuns cat mai rapid, caci micuta bebelusa nu mai putea fi tinuta mult timp în spital. N. era rezervat, eu eram entuziasmata si nerabdatoare.

Iarasi planurile din zilele urmatoare ne erau schimbate si astfel am plecat spre orasul natal, unde, se nascuse mogaldeata de fetita, ce ar fi putut fi a noastra. Nu stiam mai nimic despre ea. Stiam doar, ca undeva pe un pat mic de spital exista o bebelusa care are nevoie de o familie si de multa iubire. 

Am tras aer in piept…

Ajunsi la sediu, ni s-au prezentat cateva informatii vagi despre dosarul fetitei. Insa cel mai important detaliu, era ca fetita provenea dintr-o mamica cu retard mintal. Am tras aer in piept si voiam sa inteleg ce presupune exact acest lucru. Cum va fi afectata cresterea si evolutia ei… Asistentul de caz incerca sa ne linisteasca spunandu-ne ca fetita se va dezvolta normal intr-o familie care ii va oferi iubirea, confortul si sustinerea de care va avea nevoie.

Ne gandeam daca exista posibilitatea ca mamica biologica sa se razgandeasca dupa un timp si sa o ia inapoi. 

Temerile si fricile ne acaparau gandurile.

Mai mult ca oricand voiam sa o vedem pe micuta, voiam sa stim ce simtim cand o vedem, primul instict. Ma gandeam la degetelele acelea mici care iti cuprind degetul strans cat sa stie ca nu ii mai dai drumul, ma gandeam la mirosul de piele fina mirosind a lapte, mi-o imaginam in toate felurile posibile, dar nicicum defecta. Am fost insa anuntati ca nu avem voie sa o vizitam pana nu completam toate actele necesare si nu ne dam acordul final pentru plasament.

Totul se derula foarte repede. Mai trecusem prin asta relativ recent cu Cosmin, dar parca era altfel acum. Era o responsabilitate mult mai mare și trebuia sa ne-o asumam pana la capat.

Am incalcat protocolul…

Am incalcat protocolul si am mers in spital sa vedem fetita. Cineva de acolo ne-a inteles, se citea în privirea noastra probabil dorinta combinata cu teama si curiozitate si ne-a dat voie sa intram pe sectie. 

Erau trei bebelusi abandonati in patuturile lor si ne intrebam care e micuta noastra. Am fost condusi spre patutul ei.

Era intr-adevar o mogaldeata mica, cu pielea alba, i se vedea doar chipul, usor ingalbenit pe alocuri. O priveam emotionata. Am rugat asistenta sa o schimbe de scutec. Era cu pamperselul plin, murdara si rosie de la bazin in jos. A fost spalata la chiuveta cu apa dintr-o sticla de plastic si apoi schimbata de scutec. A primit un biberon cu lapte, si in tot acest timp nu a scos nici cel mai mic scancet. Era usor subnutrita de la laptele praf, slab calitativ. Avea un chip trist, matur, privea in gol si parea impacata cu soarta ei. 

A fost nascuta acasa, pe jos, intr-o camera de chirpici fara lumina, și adusa cu salvarea la spital. 

A primit cateva zile lapte matern si apoi a fost abandonata iar.

O priveam neincetat, mi se parea nedrept. Nu ceruse ea sa vina pe lume, nu asa. Dar, de fapt, eu o cerusem in toate rugaciunile mele de atatea ori, si ea a venit, asa trebuia sa vina. Altfel nu s-ar fi putut. 

La plecare N. a intrebat daca ea a scos vreun sunet sau daca plange ca orice alt bebelus. 

Atunci, asistenta din salon a ciupit-o si micuta noastra a inceput sa planga. Ne parea rau apoi…am ramas sa se linisteasca si cu pasi mici si grei ne indreptam spre usa salonului…

Zambetul care ne-a schimbat viata

Nimic nu e intamplator si micuta noastra ne cauta cu privirea si ne ofera cel mai frumos si puternic zambet. Era incarcat cu atata speranta. 

De atat am avut nevoie, zambetul acela ne-a schimbat viața.

 Am plecat spre casa avand mereu in minte chipul ei trist dar luminat de zambet. Deja ne parea rau ca trebuie sa o mai lasam cateva zile în spital. 

Incercam sa il pregatim pe Cosmin, sa stie ca urmeaza sa aiba o surioara. Iubirea, atentia si grija noastra se va imparti la doi acum, dar asa cum verisorii lui erau frate si sora, asa vor fi si ei. 

A urmat ziua lui si pregatirea de party, prima aniversare impreuna. Cadouri, tort si familia impreuna. Astfel, a fost mai usor de acceptat si de depasit acest moment.

Cu o zi inainte de a pleca spre bebelusa noastra, am cumparat tot ce consideram necesar pentru venirea ei acasa. Pregatisem patutul din rachita, provenit din generatie in generatie. Incercam sa nu uit nimic. In sfarsit, incepeam sa traiesc cu mari emotii aproape fiecare moment dedicat venirii pe lume al unui copil. 

Grija si afectiunea unui tata de fata

Drumul pana la ea parea lung, desi ne desparteau doar 60 km. Am ajuns la spital, cu scoica in mana si geanta de bebe incarcata cu hainute, biberon, suzeta si jucarioare. Momentul mult asteptat sosise, priveam asistenta cum o spala, cum o schimba, cum o imbraca cu hainutele cumparate de mine si ma gandeam daca eu voi stii sa fac toate acestea. Am primit ultimele sfaturi si ieseam pe poarta spitalului atat de mandri, aveam un bebe, o bebelusa atat de dorita si o duceam acasa. 

Prima oprire a fost aproape, la Buni care era coplesita de emotii si cu lacrimi in ochi ne astepta. Am pregatit laptele si biberonul, iar tati, curajos a luat-o in brate, s-a asezat comod si a hranit-o pe micuta cu grija si afectiunea unui tata de fata.

Dupa trei saptamani de cand venise pe lume, ceva se schimbase, acum era in alte brate, o alta inima simtea batand cu putere in piept , erau alti pereti si alt decor si atat de multa iubire de primit si oferit. 

Eram nerabdatori sa ajungem la noi acasa, Cosmin ne astepta la verisori si voiam sa ii prezentam surioara cat mai repede, lui si nepoteilor. Erau perechi acum.

Ajungeam sa traiesc sentimentul matern de a avea un bebe mic

La intoarcere spre casa, am stat pe bancheta din spate langa ea, as fi protejat-o in toate modurile posibile si ma minunam ca dupa atatia ani, de incercari, ajunsesem sa traiesc si sentimentul acesta matern de a avea un bebe mic. 

Am ajuns acasa si ii prezentam fetitei noastre apartamentul nostru mic, dar atat de primitor, era noua ei casa. Acum avea si ea o familie, un camin cald si primitor incarcat cu multa dragoste.

Seara, am facut prima baita alaturi de finii nostri, aveam ceva experienta de la nepotei, dar eram coplesiti de emotii. 

Micuta noastra era inca galbena si plina de coji pe alocuri, iar de la bazin in jos era rosie tare. Luasem creme si lotiuni de dupa baie si am inceput sa o curat usor si sa ii fac masaj. 

Cosmin dormea cu tati, iar eu eram in permanenta langa micuta noastra. Primele nopti stiu ca ma trezeam des si ii puneam degetul la nasuc, sa ma asigur ca respira. Ea era linistita, doar eu ma ingrijoram prea des. 

Prima vizita acasa a medicului de familie, doamna Dr. Georgeta Andone, ( medic pediatru prin mainile caruia trecuse si N. cand era mic ) ne asigura ca e totul in regula, e sanatoasa clinic si dezvoltata normal, dar sa efectuam investigatiile necesare conform etapelor varstei. 

Zmeurica – “fratioara mea”

Cu fiecare zi care trecea, micuta noastra devenea din ce in ce mai roz si o alintam ” Zmeurica “. Lua in greutate si crestea vizibil. Era o zambareata si o frumusete de copil. Deja ne zambea si noi eram coplesiti. Pentru Cosmin era ” fratioara”. O privea curios uneori si il lasam sa plimbe carutul sau sa ma ajute aducand biberonul. Incercam sa nu il neglijez prea mult si sa fiu in continuare atenta la nevoile lui. 

Cu siguranta nu reuseam in totalitate, dar, incercam. 

Doamna Dr. Andone, medicul de familie, un om grozav de sufletist, de implicat si aproape sufleteste de noi, ne sfatuia adesea cum sa ii hranim sanatos si sa le stimulam creativitatea si imaginatia. 

Zmeuricai noastre ii puneam des sa asculte seria “Baby Einstein”, pentru stimulare cognitiva. 

Antonia – Sfantul Antonie, marti, 17.

Ne pregateam de botez. In prima zi impreuna, cu calendarul crestin ortodox in mana, incercam sa gasim fetitei noastre un nume, un nume de Sfant in afara celui ales de noi, cu multi ani in urma. Se nascuse intr-o zi de marti, pe 17 Iunie. Nimic intamplator, ani de zile mergeam pe 17 Ianuarie si in fiecare zi de marti, sa spun o rugaciune la biserica Sf. Anton cel Mare – Curtea Veche. Dorintele mele incepeau sa se implineasca, dar, in continuare imi doream burtica, nu renuntam nicicum la acest gand si ma incapatanam sa cred si sa sper cu fiecare luna care trecea.

A urmat botezul Zmeuricai si cu totii eram complesiti si emotionati. O priveam cu atata mandrie in bratele nasei, era atat de frumoasa, incercam sa imi retin lacrimile si voiam sa o primesc cat mai curand la mine in brate, pe Antonia Annour.

Impreuna cu nepoteii pe care ii adoram, formam un tablou complet. Devenisem parinti, aveam un baietel si o fetita si ne concentram pe noua noastra viata de familie. 

La doua luni distanta de cand eram in formula de patru, intruna dintre seri, Cosmin ne surpinde din nou. Vine la mine in bucatarie si spune ” mami, vreau sa spun o rugaciune pentru bebe din burtica “, eu zambesc amuzata si il rog sa mearga inapoi la teme. El continua hotarat, spunand ” o sa vezi tu mami, o sa am un fratior! ” si isi continua rugaciunea cu mana pe burtica mea. Il las sa termine si pleaca linistit apoi. 

Eu reveneam nostalgica la dorinta mea de a simti cum creste in mine o viata noua, cum misca, ma priveam deseori in oglinda si ma imaginam ca inca o inima mai bate o data cu mine si eu ofer vietii cel mai frumos cadou cu putinta.

Ii adorm pe copii si incerc sa imi mut gandul pentru un somn aparent linistit. 

Zilele trec firesc, Cosmin si-ar fi dorit ca scoala sa fie un mare loc de joaca si nu era…iar Antonia ne zambea fericita cu fiecare zi mai mult.

Banuielile despre o posibila sarcina incep sa prinda contur, dar de cate ori nu crezusem ca sunt insarcinata si ma inselasem. Insa acum, credeam mai mult in Cosmin si mai putin in mine.

Cu greu am lasat cateva zile sa treaca si intr-o noapte, cand deja numai puteam dormi, am luat un test de sarcina si am mai incercat o data…