primul traseu de munte pe zapada, prima fractura de glezna

Final de an, final de trasee montane, pentru moment. Nici nu avea cum altfel, pe cat a fost de frumos si de alb, pe atat a fost de inghetat si de alunecos. S-a lasat cu sanius si multa joaca in zapada, dar si cu o fractura de glezna si un picior in gips.

Un an ca niciunul altul

Asadar, inca o lectie invatata, inca un final de an memorabil. Totusi viata cu toate provocarile ei, nu te tine pe tusa daca nu vrei, nu vrea sa abandonezi la primul greu, nici la al doilea. Nu vrea sa abandonezi nicicum, doar sa inveti din greseli, sa te opresti putin, sa inveti sa te odihnesti cand obosesti, nu sa renunti, sa inveti sa mergi mai departe ceva mai curajos, mai constient, mai pregatit si asumat.

Fiecare anotimp are unicitatea si frumusetea lui, dar iarna la munte e acasa la ea. Cred ca si muntelui ii place atat de mult zapada, ca o tine acolo sus pe varfuri cat mai mult.

Iarna de alta data…

Bucuria copiilor in zapada e nepretuita, felul in care se joaca, veselia lor cand se tavalesc pana le ingheata nasul, cand fac ingerasi sau cand arunca cu bulgari, sunt momente pe care le privesti zambind si vrei atunci sa opresti timpul in loc. Cumva si noi adultii ne intoarcem la copilarie, la iernile noastre de alta data, cand ne faceam culoar prin troiene, cand eram imbracati de parinti si de bunici in haine crosetate de lana pana de abia ne puteam misca.

La pas spre cabana SUSAI

A fost primul traseu spre cabana Susai, cu plecare din Predeal. ATV-urile in viteza lor, spulberau mai tare zapada spre noi, iar noi ne incapatanam sa facem traseul la pas si fara opriri prea dese, caci altfel inghetam in loc. Ceaiul cald si ciocolata erau adrenalina pentru drum. Uneori era imposibil sa ii mai ridici pe copii de pe jos, din zapada, sau de pe sanie, si cu atat mai mult sa ii motivezi sa mai mearga putin. Negociam, gaseam solutii dar nu abandonam. Trebuia sa continuam, tot timpul, in toate traseele montane am ajuns acolo unde ne-am propus. Si ca de fiecare data, a meritat. Privelistea de sus e impresionanta, derdelusul pentru sanius era pregatit, iar noi ne dezmorteam mainile si picioarele inghetate in soarele de munte ce ne intampina sus pe platou.

De vorba cu cerbul curios

Intalnirea cu cerbul a fost surprinzatoare. Cred ca se obisnuise prea mult cu zgomotul motoarelor, caci noua ne zambea pasnic de parca ne numara sa vada cati mai suntem de venit. Era impresionant de mandru si de frumos.

Drumul mai scurt e inselator si niciodata sigur

La intoarcere am incercat sa fentam traseul clasic si sa alegem un drum mai scurt dar usor mai abrupt. Insa gheata se ascunde uneori sub cel mai pufos strat de zapada. Acolo, la un moment dat, piciorul lui tati a alunecat iar glezna a trosnit ca si cand se rupe o aschie, insotita de urlete de durere si o umflatura pe masura. Nu se mai putea ridica, de mers nici nu mai putea fi vorba. Unde erau ATV-urile cand aveai nevoie de ele?!…

Insa in apropiere, un grup de turisti mult mai bine pregatiti, oameni de munte, au acordat primul ajutor si impreuna am aplicat o fasa pe glezna pentru a o imobiliza.

Cand crezi ca e greu, te inseli, de abia cand simti cat e de greu, tot mai poti si atunci…

Cand credeam ca copiii nostri sunt greu de tras pe sanie, am realizat ce inseamna greul apoi. Eram patru adulti, unul accidentat si 5 copii. Ne-am impartit sarcinile si am plecat la drum in cel mai lung si anevoios traseu, insotit de durere, de teama, de oboseala, de speranta de a fi bine intr-un final si de a ajunge cat mai repede la masina. Deja frigul se simtea mult mai tare si nu tot traseul se putea face pe sanie.

Am ajuns la urgente si radiografia a confirmat fractura. Era nevoie de gips/orteza pentru cel putin patru saptamani.

Lectii de viata

A fost o lectie pe care ne-a oferit-o muntele si din care am avut enorm de invatat. Indiferent cat de amator sau profesionist esti, nu te increde in propriile puteri atunci cand NU totul depinde de tine.

Cu toate astea, a meritat. Nu stiu sigur cat ne asculta copiii dar stiu cat se pricep sa ne imite, cat invata din gesturile si din faptele noastre. Din ceea ce suntem si ce facem. A fost o lectie pentru toti, din acea zi si in toate cele ce au urmat. Am invatat enorm ce nu am stiut la timp.

Retrospectiva 2020

Anul acesta a fost pentru toti un an al schimbarilor dramatice, un an al provocarilor si al adaptarii. S-a impus starea de urgenta, izolarea la domiciliu si distantarea sociala. Insa a fost mai degraba o distantare fizica, in secolul tehnologiei, noi oamenii am continuat sa comunicam si sa socializam intr-o forma sau alta. Am inteles ca e nevoie sa purtam masti si sa ne dezinfectam mainile cu regularitate. Am inteles ca spitalele nu mai reprezinta locul acela sigur unde ajungi ca sa te faci bine. Am invatat, poate, mai mult ca oricand sa cernem informatiile, sa gandim pentru noi, sa respectam reguli si legi, caci e in avantajul nostru sa continuam sa invatam, sa intelegem, sa cunoastem.