Ma numesc Anca Abdul-Ridna, am 39 de ani si sunt mama de profesie, sotie, fost corporatist. Viata m-a cam incercat in tot ce mi-am dorit, eram cumva pe lista de asteptare de fiecare data cand imi doream ceva cu ardoare. Prima dragoste la 25 ani, primul job mult dorit la 26 ani si apoi dorinta de a fi mama… dar pentru asta mi-au mai trebuit 8 ani. Cei mai grei. Dar a meritat, cu tot chinul lor. Astazi, am trei copii de 5, 6 si 13 ani, dintre care doi copii adoptati si unul biologic. Adoptia a fost sansa mea. Acum realizez ca nu mi-as fi dorit altfel. Am trei fantastici pe care ii ador si pentru care sunt in stare sa trec prin zid daca e nevoie.

Dar cum realizarile mari se obtin greu, era nevoie de povestea noastra. 

Poate candva, undeva, cineva are aceleasi probleme de sanatate ( infertilitate primara ), aceleasi frici, dureri, temeri ca nu se mai poate, ca nu mai sunt alternative, sau oricare ar fi motivele, exista o mama care a reusit sa nu renunte, ci dimpotriva sa depaseasca bariere, prejudecati si sa spuna “DA” adoptiei.