Copilarie, visuri si Bucuresti

O fetita fara coronita

Am fost un copil rebel, m-am nascut si am crescut intr-un oras mic, la periferia orasului Giurgiu, pe malul Dunarii. Tot digul era al meu, ma jucam mai mult decat invatam. 

Zambesc cand imi aduc aminte, ca nici macar în clasa I, nu am luat premiul I. Am reusit si performanta asta, o fetita fara coronita. Si mai mult de atat, la finalul clasei I, am fost cumva “exmatriculata/ propusa pentru transfer”, probabil aveam alte idei, incercam sa impun legea strazii si in scoala si nu era permis. Era inainte de revolutie. Trebuia sa fim ascultatori, servili, umili.

Am mers la alta scoala, am inceput sa fac sport, volei, tenis de masa, karate ( Jiu Jitsu ), cel din urma sport m-a disciplinat foarte mult, cu atat mai mult cu cat il practicam in cadrul unei unitati militare, iar instructorii sensei erau cadre militare.

Acolo am invatat ce inseamna perfectionalismul, respectul, disciplina, spiritul de echipa. 

Parintii, muncitori modesti, nu ma stimulau si nu ma motivau spre studiu, dar se nascuse in mine ambitia de a demonstra tuturor ca ma descurc, ca pot mai mult decat sa ma joc pe maidan. 

Asa a urmat Liceul Economic ” Ion Barbu”, apoi Academia de Studii Economice si venirea în Bucuresti.

Bucuresti, inceputul unei noi povesti

Sportul ma invatase disciplina, forta, dar nu ma invatase cum sa nu mai fiu o provinciala credula, naiva, intr-un oras pradator. 

Bucurestiul te captiva si te atragea in acelasi timp. Giurgiu devenise prea mic si lipsit de perspectiva pentru ambitiile mele. Stiam ca vreau mai mult dar nu stiam ca nu eram pregatita. 

In timpul facultatii gaseam joburi sezoniere, sau part time. Nu reuseam tot timpul, mama ne era inca, mie si fratelui meu mai mare, sprijin moral si financiar, chiar si din putinul ei. Ca studenta, primul job pe care te gandesti ca il poti obtine e cel de secretara/ asistent manager. Ce provocare, multe interviuri puteau fi trecute pe lista miscarii “#metoo” dar asta poate face un capitol separat si merita povestit in alte circumstante.

Dupa terminarea facultatii, a urmat primul loc de munca serios, in sistemul public, la Casa de Pensii. Lucram in arhiva, incepusem cel mai de jos, dar o faceam cu atata bucurie. Ma imbolnavise praful si bacteriile din arhiva, imi provocau o alergie a pielii, doctorul dermatolog mi-a recomandat sa renunt, dar nu am făcut-o. 

Si pentru ca, in universul asta exista un echilibru, si eu nu am renuntat la greu, dimpotriva, m-am incapatant sa raman, s-a ivit ocazia, ca intr-o zi sa fiu in lift, si sa raspund spontan la intrebarea ironica a unui superior…

“Fetelor, vad ca va place plimbarea, dar stiati ca nu aveti voie sa parasiti cladirea pana la terminarea orelor de program?! 

– Domnule, suntem in pauza de masa si precum vedeti , am fost sa luam mancare, sau doar superiorii au acest drept?!”

Insa, ca si astazi intai vorbesc si apoi gandesc, cu alte cuvinte spun ce simt, asumat. Raspunsul sincer, spontan si plin de incredere, a facut ca a doua zi sa plec din arhiva si sa fiu asistenta Doamnei Director a Casei de Pensii, Sector 3, aflata deasemenea in lift . 

Si toate acestea dupa un inceput stangaci in Bucuresti, cu genti taiate, bani furati, din care trebuia sa inteleg ca daca ma incapatanez sa raman, trebuie sa fac fata, sa ma apar, in orice conjunctura, sa raman printre ei, dar sa nu fiu ca ei…