adoptia, de la gand la fapte, de la vis la realitate

De ceva timp a inceput sa prinda contur in mintea noastra ideea de a ne mari familia. Chiar si numai gandul asta ma face sa simt fluturi in stomac, furnicaturi in corp si sa simt cum zambesc cu ochii la o imagine cu noi, in formula extinsa cu patru copii, doi baieti si doua fetite. Ar fi perechi, ar fi prieteni, am fi completi.

Am trecut deja de doua ori prin tot procesul adoptiei, inainte de modificarile aduse noii legi a adoptiei. A fost greu, dar nu imposibil.

Ne doream o fetita si aveam deja numele pregatit

Stiu cat de mult ne doream amandoi copii atunci cand ne-am cunoscut, cat de mult ne doream o fetita, aveam si numele pregatit. Dar ce ne doream noi cu ce era sa fie menit pentru noi, nu aveam de unde sa stim atunci. Dupa opt ani petrecuti in spitale, cu diagnosticul de sterilitate primara si zeci de interventii care ma gaseau in pragul lesinului si de multe ori la perfuzii, am hotarat sa ne oprim, sa acceptam ca desi am vrut, am incercat, am luptat, nu s-a putut. Nu asta era calea noastra.

Impreuna invatam cuvantul “mama”, primii pasi tinandu-ne de mana, primul “te iubesc!”

Am ales calea adoptiei, hotarati sa avem un copil, o fetita, un bebelus cu care sa trec prin toate etapele maternitatii, sa simt totul cat mai de la inceput, sa ma bucur de fiecare moment petrecut impreuna, de fiecare scancet, sa o vad cum creste sub ochii mei, cum invatam impreuna cuvantul “mama”, primii pasi tinandu-ne de mana, primul “te iubesc”.  

Mi-am dat voie sa gandesc liber, fara constrangeri, fara limite

Asa era planul, asa gandeam, asa imi doream, asa imi imaginam. Si totusi, ajunsi acolo la sediul Directiei, ceva s-a schimbat, mi-am dat seama ca nu imi mai doresc imposibilul, nu mai vreau sa astept la nesfarsit, vreau un copil, nu vreau “acel copil” din imaginatia mea. Mi-am dat voie sa simt si sa gandesc liber, fara constrangeri, fara a ma limita, fara a mai pune piedici in visul meu de a deveni mama.

Calculatorul a ales pentru noi…

Si calculatorul a ales atat de repede, de ne-a surprins si ne-a schimbat total planurile de concediu. Era un baietel, in varsta de 5 ani si 11 luni.

Iar baietelul acela senin, modest si vesel are astazi aproape 15 ani, studiaza pianul, citeste mult, e bun si frumos pentru ca nu stie sa fie altfel si ma face mandra cu fiecare zi care trece.

Visele se implinesc la timpul lor

La sase luni distanta, telefonul suna sa ne anunte ca visele totusi se implinesc, nu la timp, nu atunci cand iti doresti, dar la momentul potrivit. Mai devreme nu s-ar fi putut, fetita noastra nu se nascuse inca, si-a ales insa fratiorul mai mare, l-a lasat pe el sa vina primul, ea trebuia sa fie surioara mai mica, cea rasfatata si ingrijita si asa continua sa fie si astazi.

Nu a fost mereu usor si frumos, dimpotriva, dar le-am luat firesc ca parte din viata, din etapa noastra de crestere, de evolutie, de a fi.

Imposibilul devenise posibil. Traiam o minune

Cand credeam ca am tot ce mi-am dorit, la 6 luni de la adoptie si la doua luni distanta de la luarea in plasament a bebelusei noastre, am aflat ca sunt insarcinata.

Imposibilul devenise posibil. Traiam o minune, credeam in ea, doar m-am rugat atatia ani sa se implineasca, iar acum prindea contur in mintea mea, in inima mea, in corpul meu.

Si asa a inceput aventura noastra in cinci, alaturi de cei trei fantastici. Iar povestea aceasta chiar exista, am scris-o pentru ei, ei sunt eroii mei si ei stiu asta.

Viata, un sir lung de provocari

Anii au trecut, ei au crescut, iar astazi “piticii mei” au 7, 8 si 15 ani. Viata ne-a fost un sir lung de provocari. Ne-am bucurat mult, dar am plans si mai mult, ne-am lovit de multe prejudecati, de greutati, de oameni care ne-au respins, de altii care ne-au acceptat, ne-au inteles, ne-au ajutat.

Etnia roma si CES-ul sunt inca piedici in cresterea, educatia si evolutia copiilor din Romania. Copiii sunt etichetati fara voia lor, fara sa se stie cata suferinta le aduce acest lucru, fara sa se stie ca fiecare respingere inseamna inca un abandon prin care au trecut deja o data, sau de mai multe ori. Sunt ani de terapie in spate care nu se vor incheia prea curand si o lupta continua cu ignoranta, neputinta, lipsa de empatie si educatie a celor din jur. Dar sunt si oameni si copii care stiu ca atunci cand esti iubit, cand esti fericit, ii vezi pe toti la fel, ii accepti in egala masura, pentru ca sufletul nu are culoare, nu are handicap, dimpotriva, o inima ne bate in piept tuturor si doar mintea si gandurile noastre fac diferenta intre bine si rau, urat sau frumos, sanatos sau bolnav, roman sau tigan.

Despre noi, despre batalii castigate si lectii invatate

Intotdeauna este si va fi despre noi, despre a ne vedea si a ne intelege pe noi, despre educatia si evolutia noastra, despre ce facem bine si ce nu, despre a fi fericiti si despre a cauta sa fim mereu cea mai buna versiune a noastra. Si fiind atat de preocupati sa ne autoeducam continuu, nu o sa mai gasim timp in a-i vedea si a-i judeca pe ceilalti.

In fiecare articol scris, in fiecare poveste spusa, imi exprim bucuria a ceea ce suntem astazi si in egala masura dezamagirea si frustrarea pentru tot ce am intampinat pe parcurs, dar toate acestea vin la pachet cu multe lectii invatate, cu multe batalii castigate si cu oameni frumosi alaturi.

Obstacolele sunt doar in mintea noastra, ingrijorarea nu va schimba niciodata rezultatul, iar visele se implinesc cand crezi in ele pana la capat

Trecand prin toate acestea, ma intreb si eu uneori, “chiar mai vreau un copil”? Incep sa simt ca da, dar oare pentru noi sau de dragul Antoniei de a avea o surioara si o prietena?

Fricile nu au disparut complet, emotiile in schimb sunt bune, ma ajuta, imi fac bine. Si nu o sa incerc sa caut scuze legate de procesul in sine, despre cat de greu, stufos si anevoios este, incerc sa raman focusata la mine, la noi, la ce ne dorim, la ce ne face bine. Mi-am dovedit de atatea ori ca obstacolele sunt doar in mintea noastra, ca ingrijorarea nu va schimba niciodata rezultatul, si ca visele se implinesc cand crezi in ele pana la capat.

Adoptia, o insiruire de pasi mici, inceti, nesiguri, tematori, dar victoriosi

Am mai invatat de curand ca viata nu ti se ofera pe tava, ca lucrurile pe care ti le doresti nu iti sunt servite dintr-un meniu a la carte, ca te lupti, te zbati, spui ce iti doresti si faci pasi clari in directia aceea. Asa e si adoptia, o insiruire de pasi, ca mersul unui bebelus, la inceput nesigur, incet, temator, care cade dar se ridica si o ia de la capat, si daca ei pot, noi putem mai mult.

Acum sunt ganduri, randuri, dar curand mi-as dori sa stiu ca ceea ce simt acum, va prinde contur, va capata un sens, o forma, un vis implinit, inca unul.